Călătoria mea prin Asia mi-a dat multe lecții prețioase despre oameni, viață și despre mine, însă cea mai însemnată experiență a fost să realizez cât de important e să am unde să mă întorc. Acasă a devenit Ithaca pentru mine de-abia după ce au început să se închidă granițele și am simțit fiorul lipsei de libertate. Nu era scopul meu să revin acasă la ai mei, prea curând, simțeam că am mult mai multe de explorat și de înțeles din lumea asta mare. Totuși, în momentul în care am realizat că risc să rămân izolată printre străini, cea mai mare dorința a mea a fost aceea de a ajunge acasă și de a-mi vedea familia, my precious outcome of all my travels.

După o călătorie epică, de două zile și trei nopți, Yangon – Zurich – Amsterdam – București – Focșani, am redeschis poarta copilăriei mele și mi-am început perioada de izolare acasă, în tihnă. Am închis ochii și m-am simțit în siguranță, nu mă gândisem niciodată că s-ar putea să fie greu să ajung acasă. Zbuciumul prin care trecusem până să ies din Myanmar nu mi-l imaginasem până când nu m-am confruntat cu el, acasă pentru mine era un loc garantat care mă așteaptă indiferent de deciziile pe care le iau, iar drumul spre casă era în mintea mea la fel de sigur ca și destinația. Un virus a făcut din nou lumea la fel de mare iar Acasă nu mai era la fel de aproape ca înainte. O demonstrație simplă a realității care mi-a reordonat valorile în viață.

Mereu am simțit că-mi iubesc familia mai mult de la depărtare decât de acasă. De mic copil am visat să călătoresc, să explorez, fără să-mi fie frică să o fac singură. Cel mai greu mi-a fost să mă desprind de acasă, cumva 19 ani mi s-au părut greu de așteptat până să plec la facultate. Încetul cu încetul ”starea de acasă” s-a degradat, am început să mă întreb unde mă simt cu adevărat acasă, unde e locul meu? Schimbasem atât de multe locuri încât am decis că acasă pentru mine e atunci când sunt în mișcare, autobuz, tren, avion, ferry, toate mijloacele de transport mă fac să mă simt acasă pentru că ma fac fericită. Cu unele am avut legături intense, în Norvegia toate excursiile de grup le-am făcut într-un mini-Van, ”Mama Caravela” am numit-o pentru că ne-a suportat mereu pe distanțele lungi dintre orașe, uneori am dormit în ea unii peste alții dar de fiecare dată ne-a adus întregi la destinație. În India, am dezvoltat o pasiune pentru Tuk-Tuk-uri, eram fascinată de cum reușesc să-și croiască loc în haosul magic de pe străzile aglomerate. Însă cel mai fericită și recunoscătoare am fost când am intrat în avionul care m-a scos din Myanmar și m-a adus în Europa, mai aproape de casă.

Astfel acasă a redevenit acasă pentru mine, locul unde m-a așteptat familia mereu și locul care m-a crescut cel mai mult. Nu am uitat niciodată cât de importantă e familia pentru mine și pentru cât de multe le sunt recunoscătoare însă experiența aceasta mi-a trezit un puternic simț de apartenență la familia noastră și la casa în care am crescut. Acasă are suflet din nou, iar eu îl accept și îl îndrăgesc.

Acasă e despre mama, un model de reziliență pentru mine, care mi-a acordat încredere chiar și atunci când am avut cele mai trăznite idei. Ușor forțată de împrejurări, mama și-a găsit mereu puterea și deschiderea de a mă înțelege, susține și încuraja. Acasă e despre tata, un iubitor a tot ceea ce crește din pământ și pe pământ. Prinsă prea mult în visare și abstract, pe tata nu l-am putut înțelege mai deloc în copilăria mea. A fost nevoie de o călătorie în alt colț al lumii ca să înțeleg că una dintre cele mai durabile și importante relații ale omului este aceea cu pământul. Acasă e despre mamaia, care nu mai e de ceva vreme, dar a cărei forță și autenticitate au rămas prezente în vorbele și râsetele noastre. Și nu în ultimul rând, acasă e despre sora mea mai mică care a încununat în cel mai armonios mod cu putință calitățile celor de mai sus, plus câte ceva de la mine, sau cel puțin așa îmi place să cred. Fiind o fire înțelegătoare, a reușit să închege de multe ori relațiile dintre noi și să ne arate cât de important e pentru ea atmosfera de acasă.